Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gellu Naum și la seconde main

        de Cătălin Davidescu

„Comparaţia gravurii lui Marc Antonio după un desen de aceleaşi dimensiuni al lui Rafael şi reproducerea mai mare, a lui Dorigny, după carton, ne dă un nou prilej de a admira profund înţelepciunea cu care un asemenea talent a ştiut să aducă schimbări şi să mărească efectul, tratând pentru a doua oară aceeaşi compoziţie. Să recunoaştem din toată inima că astfel de creaţii ne-au prilejuit, de-a lungul vieţii, bucurii dintre cele mai mari.” (Goethe)1

Am folosit acest lung citat din Goethe despre copiatorii lui Rafael pentru a înţelege mai clar sensul sintagmei menţionată în titlu, o traducere a sa în limba română i-ar rata total înţelesul. Trebuie să precizez de la început că, pentru a putea fi sedus de ipoteza pe care încerc să o susţin, chiar şi această accepţie semantică trebuie dilatată, conferindu-i şi o dimensiune suprarealistă. Altfel, poate părea destul de hazardată încercarea de a demonstra importanţa unor creaţii artistice, în speţă, desene, oricum marginale în creaţia lui Gellu Naum şi care, în marea lor majoritate, nici măcar nu au fost realizate de autor, ci de soţia acestuia, Liggya.

Este greu de surprins multitudinea transformărilor pe care avangarda istorică le-a propus în spaţiul creaţiei artistice. Ele sunt, în mod evident, similare cu cele pe care ştiinţa secolului al XX-lea le-a provocat în existenţa omului modern.

Fascinantă este ideea urmăririi interferenţelor artistice în opera aceluiaşi creator. Nici un cercetător nu s-a aplecat să studieze cu seriozitate acest aspect al avangardei de la noi sau de aiurea, motiv pentru care este greu să realizezi amploarea şi profunzimea reală a fenomenului. El poate fi urmărit la toate categoriile de creatori care, pentru a fi pe deplin receptaţi, trebuie studiate toate domeniile în care au simţit impulsul să se manifeste, fie şi incidental, nu doar cele în care au excelat. Bineînţeles, nu doar în avangardă întâlnim acest fenomen al manifestărilor pluridisciplinare, ele i-au preocupat întotdeauna pe artişti, dar una dintre caracteristicile acestei mişcări constă într-o licitare intensă şi adesea intenţionată a fenomenului. Avangardiştii parcurg prin intermediul acestor interferenţe, adesea programate, o odisee a cunoaşterii de sine. Aventura acestor manifestări „adiacente” reprezintă un parcurs lăuntric al cunoaşterii de sine şi al unei restructurări interioare. Resimţindu-şi precaritatea, omul modern, aflat în faza incipientă a transformării sale şi a resemantizării sentimentului de identitate, (se) caută şi în alte zone ale spiritului pentru o rotunjire autobiografică, o anamneză prin intermediul căreia avangardiştii îşi cercetau străfundul sinelui pentru a-şi găsi adevărata identitate.

Consubstanţialitatea cu alte forme artistice şi nu numai, le conferă, într-un anume fel, sentimentul unei valori magice adăugate. Este o formă de apropiere de misterul creaţiei, de mai bună înţelegere a propriei sensibilităţi.

Experimentele de scriere automată, desenele colective ale suprarealiştilor, cunoscute sub numele de le cadavre exquis, precum şi toate variantele de jocuri ale dadaiştilor şi suprarealiştilor, mai ales, nu sunt altceva decât încercări, tatonări de deschidere a spiritului creator, de înţelegere sau doar de afirmare a misterului ce generează această activitate „neproductiv㔠care este creaţia.

În acest spirit cred că trebuie privite şi cele, aproximativ, 15 desene mediumnice (cum inspirat au fost denumite de Sebastian Reichmann) realizate de Gellu şi mai ales de Lyggia Naum în perioada 1946-1949.

O problemă sensibilă este modul în care ne raportăm la ele, în sensul în care ele au fost realizate în marea lor majoritate de soţia sa Lyggia, în cadrul unor experimente făcute de cei doi sau împreună cu alţii, aşa cum aflăm din textul introductiv al Simonei Popescu la volumul Calea şearpelui, apărut în 2002. Aici găsim precizări importante despre experienţele grafice ale Lyggiei, care desena legată la ochi, probabil într-o formă de transă, încercând să traducă în limbaj grafic texte scrise de Gellu, dar şi de alţii şi, totodată, să-i inducă poetului o anume stare, propice creaţiei. De altfel, volumul Calea şearpelui, îngrijit şi prefaţat de Simona Popescu, este, alături de site-ul Fundaţiei Gellu Naum, singura sursă importantă de analiză a acestor manifestări grafice atât ale lui Gellu, cât şi ale Lyggiei Naum2. Ele trebuie analizate unitar, deoarece ar fi greşit să le privim independent. Deşi la nivel stilistic există diferenţe vizibile între cei doi autori, în mod evident la nivel semantic ele sunt omogene, fiind generate de o gândire comună, aceea a poetului. Lyggia este mâna care îi transpune gândul în formă grafică. Dacă, în ceea ce-l priveşte pe el, din cele câteva desene văzute, încerca să îşi găsească un duct propriu, ea împărtăşeşte, stilistic vorbind, amprenta prietenului comun, Victor Brauner, din universul căruia cred că au preluat şi interesul pentru zona ezoterică. Bineînţeles că ezotericul era o parte importantă a preocupărilor suprarealiştilor, şi nu numai. Este în aerul epocii, suprarealiştii însă, prin specificul creaţiilor lor, al dicteului automat, al jocurilor hazardului etc., sunt atraşi de această experienţă în mod special, licitând spectaculosul, misterul, de care sunt înconjurate preocupările ezoterice. Preluate din preocupările filozofilor – vezi Carl Gustav Jung şi Caietul Roşu unde îşi desenează visele de tinereţe –, elementele cercetărilor ezoterice ofereau creatorilor o alternativă generoasă imaginativ, care le dădea sentimentul participării la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei pe care o admirau – vezi manifestele futuriste. Cercetările lui Jung în domeniul psihologiei, ca şi cele ale lui Freud, alt reper important în mitologia suprarealistă, generau preocupări de natură ezoterică şi erau profitabile pentru imaginaţia poetică şi artistică a suprarealiştilor. Nici Gellu Naum nu putea să rămână indiferent la preocupările grupării. De altfel, într-un dialog cu Sanda Roşescu, afirma: „Dar pentru că sunt poeţi (Hegel şi Jung) ei îşi transfigurează prin supradimensionare instrumentele. Şi, fireşte, nu nasc decât monştri, dar sub monştrii aceştia pluteşte, până la un anumit moment, poezia”3. Şi, în continuare, menţionează: „Să nu-ţi închipui că sunt oricând dispus să laud delirul, dar, în măsura în care el înseamnă o şansă violentă de a ieşi din carceră, nu se poate să nu-l accepţi…”4. Cred că avem în aceste mărturii o explicaţie lămuritoare pentru propriile sale experimente grafice împreună cu Liggya. Experienţele sale în spaţiul grafic, poate şi altele, de natură ezoterică, nu sunt atât de pregnante ca cele ale prietenului său Brauner, dar în perioada desenelor, adică 1940-1949, ele reprezintă un moment important al creaţiilor sale artistice (spunea în volumul respectiv „ca iniţierea să se facă treptat şi sub directa supraveghere a unui iniţiat, grijă aflată în mai toate practicile de acest gen. Ea nu e o glumă, oricât de palidă şi de sistematizată ar fi iniţierea respectivă….”)5. Din această perspectivă, trebuie studiate desenele, şi nu ca o preocupare autonomă a poetului. Ele nu au calităţi artistice care să le individualizeze şi nici coerenţa unei preocupări susţinute în creaţia lui Gellu Naum. Însă, fără o analiză atentă a mesajelor pe care acestea le emit la nivelul fluxului liric, nu putem să percepem deplin poezia lui Gellu Naum scrisă în acest interval. Ceea ce cred că mai trebuie menţionat e faptul că imaginarul de factură suprarealistă al acestor desene include voluntar sau nu şi povestea de iubire a cuplului Naum şi, din acest punct de vedere, cred că este unul dintre cele mai fertile comuniuni artistice de la noi.

1 J. W. Goethe, Călătorie în Italia, traducere Ghe. I Ciorogaru, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1969, p. 372.

2 Gellu Naum, Calea şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002. p.10. Fundaţia Gellu Naum, www.gellunaum.ro.

3 Gellu Naum, Despre interior-exterior – Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2013, pp. 97-98.

4 Idem, p. 98.

5 Idem, p. 104.

 

© 2007 Revista Ramuri